Nevazator, pentru o zi!

Suna telefonul. Ma trezesc putin speriata nestiind ce se intampla, raspund, o voce cunoscuta ma intreaba ce fac? , incerc in buimaceala mea sa'mi dau seama cu cine vorbesc, cu chiu cu vai reusesc, nu prea am inteles ce vrea, stiu doar ca a zis sa nu'mi fie fica si ca totul o sa fie bine! O sa fie bine? Sunt bine! Ce zi e? .. E JOI! nu, nu m'am trezit ca de obicei la 10.30 si nu m'am dus la baie, ci m'am sculat pe la 11 si ceva si am stat in pat pana m'am dumirit ce'a fost cu telefonul ala si cu vorbele alea!
Asta e, e joi, azi ma operez la ochi, am inceput sa tremur si sa ma gandesc la tot felu' de lucruri. Mi se parea ca visez, ma simteam rupta de realitate. Am inceput sa ma imbrac, a venit si mama si am plecat spre spital, priveam blocurile cenusii, si simteam ca aveam sa le vad pentru ultima oara, era un sentiment aiurea, mult prea aiurea!
Ajunsa acolo, am intrat intr'o cladire, am dar de un hol lung si rece, mai vedeai din cand in cand cate o asistenta grabita traversand holul, am intrat intr'o sala unde niste mutre obosite, muncite, asteptau! Erau oameni care au muncit o viata intreaga, oameni din toate colturile Constantei, oameni care au trecut printr'o viata de caine. Putin speriata am inaintat in camera aceea straina plina de scaune vechi. Acolo am inceput sa'mi pun tot felul de intrebari.. oare cum o sa fie sa fii anesteziat? oare o sa doara? si daca e ultima oara cand mai vad? M'a cuprins o frica, imi venea sa ma ridic de pe scaun si sa o iau la fuga, dar am stat acolo, parca ma simteam legata de scunul ala, totusi vroiam sa vad ce o sa se intample mai departe.
Dupa lungi asteptari, o asistenta intra in sala de asteptare vine la mine si'mi spune cu o vace pitigaita dar calma " Raicu? " eu cu o voce tremuranda, ii rapsund " da!" , atunci m'a luat de brat si a inceput sa ma tare dupa ea, am intrat in sala de operatii , acolo era o mare agitatie, cineva mi'a spus sa ma descalt, apoi m'au urcat pe un pat, m'am trezit intra'o fractiune de secunda parca , cu o lumina orbitoare in ochii si o gramada de capete pe mine. M'au legat la maini, si deja am inceput s aintru in panica! Ce avea sa se intample cu mine? Chiar o sa fie bine? Cum a zis doamna care a sunat azi dimineata. O sa'mi mai vad prietenii? Dar parintii? O multime de intrebari mi se rulau in minte ca pe un diafilm!
Doctoru' ma intreba tot felul de lucruri sau 'mi povestea ce am de fapt la ochi! Si m'a anesteziat, a durut , a durut rau de tot, apoi n'am mai simtit nimic. Au trecut 3 sferturi de ora, si eu eram bandajata la ambii ochi, eram total debusoalta, aceeasi asistenta care m'a agatat din sala de asteptare, am recunoscut'o dupa voce, m'a adus inapoi in sala de data asta cu grija, acolo m'a intins pe un pat si m'a pus sa astept.
Ma udreau ochii ingrozitor, si deja numai puteam sa suport mirosul de spital, acea saracie simteam ca mi s'a inflitrat in nari pe veci. Vroiam acasa, vroiam sa dorm, vroiam sa vrobesc cu Tali, vroaim sa VAD.
Intr'un final am reusit sa plec d'acolo, ajutata de mama , ma simteam un nimic, simteam ca explodez de nervi, eram neputincioasa, debusolata, durearea imi trecuse, dar nu vedeam si asta era problema mea acum!
Ajunsa acasa, tata bineinteles ca reusit sa ma inveseleasca, apoi am mai dat de cateva ori cu capu' de usa si incet incet am inceput sa ma simt mai bine, ba chiar sa ma obinuiesc cu intunericul. S'a lasat seara si au venit bunicii si unchi'miu, iar eu, vroiam sa ma joc de'a baba oarba ca tot eram legata la ochi. M'am simtit si mai bine cand a venit Tali cuMumi. Stand la barfa cu Tali, chit ca n'o vedeam o simteam si asta ma facea sa ma simt bine!
Si uite ca s'a facut si nopate, am reusit sa adorm cu greu.
Dimineata, m'am trezit ca de obicei greu, ma apucase din nou sentimentul acela de neputinta si de nervi, numai suportam, ma mai consolam doar cu ideea ca in cateva ore o sa vad din nou.
Ajunsa la brat cu mama, din nou in acelasi spital jegos, iar simteam mirosul care te infiora, si deja vedeam lumea stand inca de dis - dimineata la coada la doctor. Nici nu-ti venea sa crezi ca suntem in secolul XX, ca suntem in 2007, si mai ales ca Roamania este in UE, simteai ca te'ai intors in timp!
Dupa carteva minute am reust sa vad lumina, Domane cat am apreciat atunci soarele, ce bine era sa vezi soarele stralucind intr'o dimineata de iarna. Bucuria n'a fost prea lunga caci a trebui sa'mi puna un alt bandaj, dar tram cu speranata ca am sa ajung acasa si acolo am sa'l dau jos!
Si uite ca am ajuns si acasa, ai VEDEAM, ce bine era, atunci am facut ceva ce nu am mai facut de mult, dar am simit nevoia s'o fac, am luat'o in brate pe mama si am strans'o tare!! Era un fel de multumire pentru tot ce'a facut ptr mine in zilele astea!
Si acum sunt singura acasa, cu ochii putin umflati, putin ametita, dar sunt bine, sunt cat se poate de bine, pentru ca vad, s'a facut lumina, desi inca simt ca tot ce am trait a fost doar un vis, ceea ce de fapt a fost o experienta nu tocmai placuta!